David Popovici a făcut senzație în proba de 200 de metri liber și a adus României prima medalie de aur la ediția de la Paris a Jocurilor Olimpice. Într-o seară plină de emoții intense, David a păstrat o atitudine relaxată în fața jurnaliștilor români care așteptau să afle impresiile sale după cursa în care a câștigat cu strălucire ultimii 50 de metri ai bazinului din La Defense Arena.
Cu doar 24 de ore înainte, după ce avansase în finală cu cel mai bun timp, proaspătul campion olimpic a gestionat cu grijă ploaia de întrebări despre șansele sale la medalia de aur. Având medalia strălucitoare agățată la gât, David a explicat că detașarea cu care a abordat cursa a fost cheia succesului său, permițându-i să urce pe prima treaptă a podiumului.
David Popovici: „Nu mi-a păsat de medalie, tocmai așa am reușit s-o câștig”
„Răspunsul meu de aseară a fost «habar n-am!» (n.r. în declarație de duminică seara, de după semifinale), pentru că, într-adevăr, nu mi-a păsat de medalie, adică așa am câștigat-o.
Nu ăsta-i obiectivul, obiectivul este să te simți bine… Vii la Jocurile Olimpice pentru a concura împotria celor mai buni din lume, e un privilegiu doar să fii aici. Așa că, tocmai pentru că nu am concurat pentru medalie, așa am reușit s-o câștig”, a afirmat înotătorul de 19 ani.
„A fost o luptă de câine!”
Disputa aproape inumană cu Matthew Richards, pe care l-a învins la o diferență de 0.02 secunde, a descris-o drept „o luptă de câine”, David povestind care au fost gândurile ce-i treceau prin minte în acele momente de maximă încărcătură.
„A fost o luptă de câine, fix așa aș descrie-o, așa am descris-o până acum. Pe ultimii 50 de metri, îl vedeam pe american în fața mea, știam că e undeva în stânga mea, văzusem că plecase tare… Chiar dacă nu te uiți la ei, îi simți acolo, respirându-ți în ceafă. Îi vezi cu coada ochiului.
Știam că sunt acolo și nu mi-am permis pentru nicio secundă să o las moale. Nu trebuia nici prea tare să plec, nici prea încet, am făcut exact cursa pe care îmi doream s-o fac.
Și, chiar dacă nu acesta era obiectivul principal, bineînțeles că mă bucur că am scris istorie pentru înot, a punctat campionul României, oferind câteva detalii și despre cum au decurs primele fracțiuni de secundă de după încheierea cursei:
Mi-am dat seama când am atins plăcuța (n.r. – că a încheiat cursa primul), pentru că au niște lumini pe ele, dacă atingi primul e o singură lumină, la al doilea sunt două lumini, iar la al treilea sunt trei. Și am văzut instant că sunt primul… Euforie!”
David Popovici recunoaște: „Mi-au dat lacrimile, pe podium m-am abținut cu greu!”
Cât despre emoțiile incomensurabile de pe podium, David Popovici a dezvăluit că și-a stăpânit cu greu lacrimile în momentul în care steagul României era arborat sus, apoi tot mai sus, la festivitatea de premiere. Exact scena favorită din copilărie, când savura genul acesta de momente cu Michael Phelps protagonist:
„Și la mine au fost lacrimi, chiar dacă nu sunt eu, hai să zicem…Cel mai deschis. Dar am plâns și eu.
Când am dat primul interviu celor de la TVR, îmi dădeau lacrimile. Inclusiv pe podium m-am abținut cu greu. Am văzut steagul… Când era mic, mă uitam la Michael Phelps și la ceilalți campioni olimpici cum li se ridică steagul și am visat la acest moment.
E o poveste destul de cunoscută, dar e drăguț de amintit… La 11 ani, tortul meu a fost cu Jocurile Olimpice, Tokyo 2020. De la 10-11 ani, eu știam că-mi doresc să ajung la Jocuri.
E o poveste destul de cunoscută, dar e drăguț de amintit… La 11 ani, tortul meu a fost cu Jocurile Olimpice, Tokyo 2020.
De la 10-11 ani, eu știam că-mi doresc să ajung la Jocuri. Și dacă eu am reușit, un băiat născut și crescut în Pantelimon, Titan, adică nimic special… De fapt, este special… Dar dacă eu am reușit, un băiat complet obișnuit, absolut oricine poate! Prin determinare, perseverență și foarte multe muncă”.
Sunt un pic mai relaxat, bineînțeles. Am trecut de jumătate din cea mai importantă comptiție a anului pentru mine și, când o să fiu în vacanță, o să am un pic de timp să mă bucur cu adevărat.
– David Popovici
„Le mulțumesc și celor care n-au avut încredere în mine, fără ei nu puteam fi aici”
În final, David a încheiat prin a le mulțumi oamenilor care au fost alături de el în tot acest proces, dar și celor care s-au îndoit de potențialul său:
„Dacă tot sunt atât de multe microfoane aici, aș vrea să profit de ocazie și să le mulțumesc tuturor celor care au avut încredere, care m-au susținut, de la A la Z. De la prieteni la profesori, la absolut oricine, familie, apropiați.
Dar le mulțumesc și tuturor celor care n-au avut încredere în mine, pentru că, fără ei, nu puteam să ajung aici. Fiecare om din viața mea a jucat un rol foarte important în dezvoltarea mea, așa că… Repet, dacă eu am reușit, absolut oricine poate să facă lucruri extraordinare”.
La «100», vedem mâine (n.r. marți). Exact cum v-am răspuns și pentru «200», habar n-am ce s-o întâmpla. E la fel de greu peste tot. Sunt curse diferite, un efort diferit.
– David Popovici
